Sinteză. Disparitățile teritoriale ale României sunt unele dintre cele mai accentuate din Uniunea Europeană: regiunea București-Ilfov are PIB pe cap de locuitor peste 170% din media UE, în timp ce regiunea Nord-Est are sub 50%, cu un decalaj de peste trei ori între cele mai bogate și cele mai sărace regiuni ale aceleiași țări. Această inegalitate teritorială structurală generează multiple consecințe: emigrarea tinerilor talentați din zonele defavorizate către capitală și către Europa de Vest, declinul demografic accelerat al regiunilor sărace, costurile politice ale exclusiunii unor segmente importante ale populației. Coeziunea teritorială pentru orizontul 2026-2035 cere abordare strategică pe multiple niveluri: politici naționale de coeziune cu instrumente moderne, dezvoltarea polurilor regionale secundare, revitalizarea zonelor rămase în urmă, eventual reorganizare teritorial-administrativă cu regiuni cu autorități proprii. Articolul integrează perspectivele Secțiunii G5 cu agenda viitoare a coeziunii teritoriale.

1. Polurile regionale: consolidarea modelelor de succes

Câteva orașe românești au demonstrat că modelul concentrării bucureștene poate fi atenuat prin construirea de centre regionale puternice. Cluj-Napoca, ca pol IT major cu peste 30.000 de specialiști în software și cu economie diversificată, este probabil cel mai vizibil exemplu. Timișoara, cu industria automotive și electronică puternică, beneficiază de proximitatea cu vestul Europei. Iași, ca centru universitar major al Moldovei, are sectorul IT în creștere. Brașov, Sibiu, Constanța, Oradea, Alba Iulia au dezvoltări specifice care le fac poli regionali importanți.

Strategia consolidării polurilor regionale pentru orizontul 2026-2035 ar trebui să includă mai multe direcții. Investiții consistente în infrastructura de transport care conectează aceste orașe cu zonele lor de influență și cu capitala (autostrăzi, modernizarea căilor ferate). Dezvoltarea universităților din aceste orașe ca centre de excelență cu specializări complementare celor bucureștene. Stimulente fiscale și investiționale pentru atragerea de investitori în polurile regionale, distinct de concentrarea pe București. Cooperarea cu marile companii multinaționale pentru deschiderea de birouri regionale în aceste orașe. Reforma transportului public urban și metropolitan pentru calitatea vieții în polurile regionale. Realizarea acestor direcții ar transforma polurile regionale în alternative reale la concentrarea bucureșteană.

2. Revitalizarea zonelor defavorizate

Revitalizarea zonelor defavorizate este una dintre cele mai dificile agende ale politicilor de coeziune. Județele cu cele mai mari probleme (Vaslui, Botoșani, Călărași, Teleorman, Mehedinți) se află în cercul vicios: lipsa de oportunități generează emigrare, emigrarea reduce baza de talent și de antreprenoriat, ceea ce reduce și mai mult atractivitatea zonei pentru investiții. Ruperea acestui cerc vicios necesită intervenții ambițioase pe multiple fronturi simultan.

Infrastructura de transport care conectează zonele defavorizate cu polurile economice (autostrăzi în Moldova și în sud, modernizarea drumurilor naționale, conexiuni feroviare îmbunătățite). Modernizarea infrastructurii educaționale și de sănătate pentru a oferi servicii publice de calitate comparabile cu cele din zonele dezvoltate. Stimulente fiscale substanțiale pentru investitorii care creează locuri de muncă în zonele defavorizate, cu monitorizare riguroasă pentru evitarea abuzurilor. Parcuri industriale dezvoltate cu sprijin public în orașele mici din zonele defavorizate. Programe pentru tineri care doresc să rămână în zonele lor de origine prin sprijin pentru start-up-uri locale, prin acces la educație universitară fără dezrădăcinare, prin proiecte culturale care valorifică identitatea locală. Aceste politici, finanțate consistent prin fondurile europene 2021-2027 și prin programe naționale, ar putea inversa treptat tendințele negative.

3. Regionalizarea administrativă: dezbaterea continuă

Regionalizarea administrativă, adică transformarea celor opt regiuni de dezvoltare statistice în regiuni cu autorități proprii alese democratic, rămâne agenda neîncheiată a reformei teritoriale. Dezbaterea a cunoscut momente intense în 2013 sub Guvernul Ponta, dar tentativa a eșuat. De atunci, tema a rămas latentă, dar argumentele pentru regionalizare rămân substantive: scală teritorială adecvată pentru politicile de dezvoltare, alinierea cu modelul european, capacitate administrativă consolidată la nivel regional, identitatea regională întărită prin autorități proprii.

Argumentele contra regionalizării includ costurile reorganizării, complexitatea constituțională (necesită revizuire constituțională cu praguri ridicate), riscul fragmentării politice cu președinți de regiuni puternici. Aceste argumente sunt depășibile prin design instituțional adecvat. Relansarea dezbaterii privind regionalizarea pentru orizontul 2026-2035 ar putea urma o cale graduală: testarea unor elemente de regionalizare (alegerea președinților ADR-urilor de către cetățenii regiunii, transferul anumitor competențe specifice) înainte de o reformă constituțională majoră. Modelul polonez al voievodatelor, considerat un succes în statele post-comuniste, oferă referințe utile pentru un eventual proiect românesc. Decizia strategică privind regionalizarea va depinde de contextul politic și de consensul larg necesar pentru o reformă de această amploare.

4. Cooperarea intercomunitară consolidată

Cooperarea intercomunitară este o cale practică pentru atenuarea fragmentării teritoriale fără reorganizare constituțională. România are aproape 3.181 de unități administrativ-teritoriale, o fragmentare ridicată comparativ cu standardele europene. Comunele mici au capacitate limitată de a furniza servicii complexe, iar cooperarea intercomunitară oferă soluția pentru depășirea acestor limite. Modelele de cooperare includ ADI-uri (Asociații de Dezvoltare Intercomunitară) pentru gestiunea apei, salubrizării, transportului public, operatori regionali pentru servicii de utilități, GAL-uri (Grupuri de Acțiune Locală) pentru dezvoltare rurală prin abordarea LEADER.

Consolidarea cooperării intercomunitare pentru orizontul 2026-2035 ar trebui să includă: cadrul legal îmbunătățit cu clarificarea procedurilor de constituire și de luare a deciziilor; stimulente financiare prin alocarea preferențială a fondurilor europene către proiectele intercomunitare integrate; profesionalizarea managementului structurilor asociative cu pregătire dedicată; modele de bună practică promovate prin asociațiile de autorități locale (FALR, AMR, UNCJR); eventuale fuziuni voluntare ale comunelor foarte mici, stimulate financiar prin bonusuri bugetare. Aceste direcții ar consolida administrația locală fără reorganizare constituțională majoră.

5. Fondurile europene ca instrument al coeziunii

Fondurile europene rămân instrumentul principal pentru susținerea coeziunii teritoriale. România beneficiază în ciclul 2021-2027 de alocări totale de peste 80 de miliarde de euro: fondurile politicii de coeziune (32 miliarde euro), PNRR (28,5 miliarde euro), fondurile pentru agricultură și dezvoltare rurală (peste 20 miliarde euro), alte programe specifice. Calitatea utilizării acestor resurse va determina în mare măsură traiectoria de dezvoltare teritorială a țării pentru deceniile viitoare.

Strategia utilizării fondurilor europene pentru coeziunea teritorială ar trebui să includă: prioritizarea proiectelor cu impact transformator (autostrăzi care conectează regiunile sărace de polii economici, modernizarea școlilor și spitalelor din zonele defavorizate, parcuri industriale pentru atragerea investițiilor); consolidarea capacității administrative locale, prin programe dedicate de formare și sprijin tehnic pentru autoritățile mici cu deficit de competențe; cooperarea reală între nivelurile de guvernare (central, regional, județean, local) pentru proiecte integrate; cultura evaluării ex post a impactului fondurilor pentru identificarea practicilor de succes și pentru ajustarea strategiilor viitoare. Realizarea acestei agende ar transforma fondurile europene din contribuții punctuale într-un motor real al convergenței teritoriale, contribuind decisiv la coeziunea României pentru orizontul 2030-2035. Coeziunea teritorială este una dintre cele mai importante mize ale reformei statului pentru deceniul următor, cu impact direct asupra calității vieții cetățenilor din toate regiunile țării.

SURSE PRINCIPALE

Comisia Europeană, Cohesion Report Romania 2025.

Banca Mondială, Romania Regional Disparities 2024.

ADR-uri (toate 8), Strategii regionale 2021-2027.

OECD, Regional Outlook Romania 2024.

MIPE, Strategia regională 2021-2027.

Eurostat, Regional Yearbook 2025.

PNRR, Componenta de coeziune teritorială 2021-2026.